Azi se impinesc 20 de ani de cand muncitorii de la uzina „Steagul Rosu”, cum se numea pe atunci, au iesit in strada si au strigat „Jos Ceausescu”. Nu imi vine sa cred ca au trecut atatia ani!!!
Sa ai curajul sa te impotrivesti regimului Ceausescu era mare lucru…Am scris mult pe aceasta tema, dar niciodata nu am povestit cat de bine imi amintesc de acele evenimente, chiar daca eram copil.
Nu am fost in centrul Brasovului in 15 noiembrie 1987, dar imi amintesc limpede cum comunistii au sters urmele a doua zi. Pe 16 noiembrie, era luni, am mers la scoala . In troleibuz, oamenii vorbeau in soapta despre ce s-a intamplat cu o zi inainte. Parca aveau ceva mai mult curaj, desi cand povesteau pe fata lor era intiparita groaza…Aveam ore de la 7.00, asa ca am plecat mult mai devreme de acasa, aproape cu noaptea-n cap. Parintii imi povestisera si ei ce s-a intamplat si erau ingrijorati de faptul ca evenimentele s-ar putea repeta. Ingrijorarea lor era cu atat mai mare cu cat scoala mea se afla chiar fata in fata cu fostul sediu al CC, Prefectura Brasov azi, unde avusesera loc evenimentele. Toata zona era inchisa, insa elevii si profesorii aveau acces pentru a ajunge la cursuri. Imi amintesc ca pe trotuarul din fata Prefecturii erau portocale strivite si alte alimente pe care nu le vedeai in frigiderele oamenilor de rand sau in magazine ( pe atunci totul era rationalizat). Alimentele strivite erau amestecate cu cioburi, rame de tablori rupte, hartii etc . Cladirea prefecturii arata devastata. Geamuri sparte, o parte din cladire incendiata si fatada era usor afumata si murdara ( mai ales de la alimentele pe care, banuiam atunci , muncitorii de la Steagul Rosu le-au folosit pentru a „bombarda” cladirea). Din mai multe masini ale jandarmeriei sau militiei, coborau femei si barbati cu maturi si alte ustensile de curatat. Ma uitam oarecum cu frica…nu aveam voie sa vad asta!
La scurt timp dupa ce am intrat in clasa, a venit si diriginta mea, profesoara de limba romana, insotita de un individ. Nu ni s-a spus cine e. Tipul s-a asezat in dreptul ferestrei care dadea chiar spre fatada cladirii devastata de muncitori. Am facut trei sau patru ore de romana fara pauza. Desi orele de romana erau preferatele mele, acelea mi s-au parut cele mai lungi! Noi auzeam forfota de afara, dar nu stiam ce se intampla si nu aveam voie sa ne apropiem de fereastrele pazite de misteriosul individ. Diriginta nu ne-a spus nici ea nimic. Ne-a predat, ne-a ascultat si a lungit-o asa pana cand securistul i-a facut semn si a iesit din clasa. A fost momentul in care toti am sarit la ferestre. Cladirea arata impecabil! Fusese renovata: ferestrele inlocuite, fatada zugravita, totul parea nou. Mirosea puternic a vopsea si detergenti…Pana si trotuarele din fata sediului CC fusesera spalate…Urmele revoltei erau deja bine sterse!
Abia dupa 90 aveam sa aflu tot adevarul despre aceea zi…Viata e ciudata! L-am cunoscut pe Florin Postolachi, presedintele Asociatiei „15 Noiembrie 1987”, care mi-a devenit vecin peste ani. Eu lucram la un ziar din Brasov, dar Florin si-a deschis sufletul in fata mea si mi-a povestit cat de mult l-a costat pe el si pe colegii lui aceasta revolta. Au fost arestati, batuti si torturati in beciurile Militiei si Securitatii…Unii dintre cei care s-au revoltat au fost mutati fortat in alte judete, departe de familii…Florin mi-a spus ca sunt primul om caruia a putut sa-i spuna ce i s-a intamplat. Nu stiu de ce m-a ales pe mine. Asa a fost sa fie…
Poate stiti deja toata povestea curajosilor mei brasoveni care au iesit in strada in 15 noiembrie 1987…am scris-o in anii trecuti de atatea ori, iar de doua zile e in toate ziarele romanesti.
In fiecare an, in 15 Noiembrie, ma gandesc la novembristi…In fiecare dimineata de 15 noiembrie, imi amintesc cat de speriata eram in 87…
Si va marturisesc ca aceasta zi pentru mine, in urma cu cinci ani, a capatat o si mai mare valoare: una de suflet…
Camelia Csiki - Jurnal de jurnalist 
Este important sa se conserve toate aceste marturii despre tot ce a insemnat comunismul si crimele lui. Poate ca tinerii de azi nu sunt atit de interesati, dar va veni o vreme in care vor sa se uite inapoi, sa afle istoria recenta.
Revenind la revolta de la Brasov, imi amintesc privirea atit de trista, obrazul ruginit de viata si de suferinta a muncitorului brasovean Werner Sommerauer, cel pe care ex-deputatul de Vrancea Ristea Priboi, de fapt fostul securist Ristea Priboi,il vroia din nou la puscarie pentru ca l-a deconspirat ca fiind trotionar al securitatii. M-ar interesa ce mai face acest om, oare considera ca i s-a facut in sfirsit dreptate, macar acum, la finalul vietii. Sper totusi sa nu ne amintitm de suferinta acestor oameni doar pe data de 15 noiembrie.
Sunt sigura ca mai sunt multe lucruri de spus. De exemplu, eu ma straduiesc de ceva timp sa primesc o confirmare a participarii unui procuror vrincean, in prezent pensionar, la anchetarea celor care s-au revoltat la Brasov. Am marturii care spun ca el s-a cerut singur sa dea Securitatii o mina de ajutor si a fost detasat acolo timp de citeva luni.
unde sunt documentele care sa ni-i arate pe toti cei care au bagat cutitul in rana???
În opinia mea, 15 noiembrie 1987 este un moment cu adevărat unul istoric. O revoluţie adevărată, nu o lovitură de stat. Oamenii au avut curajul să se revolte împotriva comunismului şi a lui Ceauşescu, deşi ştiau foarte bine ce riscă. Faptul că au luptat pentru libertate i-a costat scump. E bine să readucem în conştiinţa publică un moment important al istoriei, care nu trebuie lăsat în uitare. La fel cum nu trebuie uitaţi nici cei care au ordonat arestările şi torturile de atunci…
Silvia,
Foarte interesant comentariul tau! Si aduce si un „pont” oamenilor de presa.
Exista un volum de marturii ale celor care au suferit atunci si contine si o lista completa, din cate stiu eu, cu numele tortionarilor . Cartea se numeste „Ziua care nu se uita. 15 noiembrie 1987, Brasov”. Autori:, Marius Oprea, Stejarel Olaru. A aparut la Editura Polirom, in 2002. Iti amintesti, a facut mare valva in 2002?
Cu o parte dintre anchetatorii novembristilor am stat si eu de vorba, imediat dupa aparitia cartii. Am scris in Evenimentul Zilei si in Monitorul de Brasov.
Majoritatea anchetatorilor au functii importante si azi. Putini mai recunosc acuzatiile ce li se aduc sau spun ca nu au facut altceva decat sa execute ordinele superiorilor sai. Daca nu ai cartea, peste cateva zile, la intoarcerea mea in Romania, voi cauta numele procurorului din Vrancea.
Ar fi perfect, Camelia, vreau sa scriu despre acest personaj sinistru al justitiei vrincene, care acum a devenit consilierul personal al baronului Marian Oprisan, probabil cu o recomandare calduroasa de la securistul fugar Ristea Priboi, de care vorbeam mai sus. De fapt, o sa incerc sa ating acest subiect si in editorialul meu de miine (www.ziaruldevrancea.ro), insa nu vreau sa ma opresc aici.
O zi buna in fiecare zi!
Silvia
Eu aveam exact 7 ani atunci. Nu-mi amintesc absolut nimic. Din pacate. Am cunoscut povestea lor mult mai tarziu. Il cheama Stoian, cred. Unul dintre eroii novembristilor. De la el am aflat mai multe. A fost impuscat in picior. Am refacut cu el pas cu pas sirul evenimentelor.Mi-a spus ca in spitalul judetean, unde a fost internat, a incercat la un moment dat sa-si puna capat zilelor din cauza durerilor. Medicii de acolo i-au spus ca trebuie sa-i taie piciorul. Pur si simplu nu a putut suporta gandul. A vrut sa se arunce de la etaj. (Nu stiu cati stiu asta despre el.) Parintii au decis atunci sa-l opereze in Germania. Acolo medicii i-au salvat piciorul. Are o tija, ce-i drept dar il poate folosi. Conduce… este un tip trecut prin multe, dar cu foarte mult curaj.
A, acum ca scriu despre asta imi amintesc ceva. O fetita care statea vizavi de blocul nostru(pe Zizin) a fost impuscata in timp ce dormea in pat. Am vrut sa-i caut parintii. Nu i-am mai gasit. Am aflat apoi ca s-au stins. Amandoi. Unul dintre ei (parca asa auzisem)s-a sinucis.
Trist…
alexandra,
eu am filmat si scris povestea fetitei despre care vorbesti…dar a murit in 89, la revolutie. Tot in Brasov. Avea numai 6 anisori. Dormea intre parintii ei. Cineva a tras asupra blocul in care a locuit. Glontul a intrat prin geamul dublu si a lovit-o in tampla. fetita a murit in noaptea aceea, la spitalul judetean. parintii ei nu au patit nimic! e o tragedie intreaga poveste.
in urma cu cativa ani a murit si mama ei, de suparare. tot destinul familiei respective s-a schimbat din noaptea aceea. nimeni nu a putut afla nici pana azi cine a tras…
15 noiembrie 1987…Nu imi amintesc multe lucruri clare despre acea zi, asa cum imi amintesc de exemplu despre cutremurul din 4 martie 1977, despre 21 decembrie 1989 sau 11 Septembrie 2001. Adica unde am fost exact, ce am facut, cu cine eram, cum era vremea afara, ce era la televizor.
Au trebuit sa treaca luni de zile pana sa aflu ce s-a intamplat la Brasov. Motivul e simplu. In vara lui 1987 tocmai intrasem la facultate, iar in luna septembrie a aceluiasi an am inceput satisfacerea stagiului militar la Medias, la Scoala de Maistri de Aviatie „Traian Vuia”. La un moment dat, prin noiembrie, imi amintesc ca cei 2-3 colegi brasoveni din pluton au devenit brusc foarte incordati si posomorati si discutau numai intre ei, evitand orice „barfa” cu colegii din alte orase si nu am inteles de ce. Ma gandeam ca parintii unuia dintre ei a patit ceva si ceilalti il consoleaza.
Apoi, la doar cateva zile, intr-o noapte, in timp ce mergeam prin unitate am auzit cu stupoare in boxele exterioare de pe stalpi vocea lui Niculai Constantin Munteanu de la „Europa Libera” pronuntand cateva cuvinte despre „eroicii muncitori ai Brasovului care au infruntat dictatura si acum sunt torturati in beciurile Securitatii”. Am inlemnit la propriu, m-am frecat la ochi, am tras aer in piept si mi-am zis ca ori a cazut Ceasusescu, ori halucinez de la prea multe tigari „Carpati” fara filtru. Totul a durat aproximativ 1-2 minute, apoi am vazut ofiterul din garda fugind disperat si injurand murdar spre cladirea de studiu unde se afla statia radio. Cateva secunde mai tarziu, brusc, vocea lui Munteanu s-a oprit. In seara aceea, nu am mai auzit muzica tiganeasca uzuala la boxele din dormitor, cu trupa „Azur”. Toti colegii din pluton taceau malc si evitau privirile altora.
A doua zi, un elicopter a venit la Medias cu comandantul aviatiei si cativa ofiteri in uniforme mai ciudate (am aflat mai tarziu ca erau securisti). Ce se intamplase de fapt? Elevii-militari din garda ascultau frecvent „Europa Libera” si accidental au comutat emisia pe difuzoarele din unitate in noaptea respectiva. Abia dupa Anul Nou, odata ajuns acasa in Bucuresti am aflat de la mama mea ce s-a intamplat exact la Brasov si nu mi-a venit sa cred urechilor ca cineva a avut curajul sa iasa in strada contra lui Ceausescu.
Acesti oameni merita un respect infinit din partea noastra, pentru ca au avut demnitatea de a lupta pentru libertatea lor si a noastra, atunci cand ceilalti taceau sub dictatura fricii. Au facut-o fara sa stie daca vor mai trai ziua de maine. La doi ani, in 21 decembrie 1989 altii au avut acelasi curaj, din fericire cu un rezultat mai fericit. Mai ramane sa se faca justitie, prin aducerea dupa gratii a tuturor Priboilor. Ungurii au fost se pare mai pragmnatici in 1956, in timpul revolutiei anti-comuniste si anti-sovietice. Toti securistii lor prinsi pe strada au fost linsati de copaci si geamurile CC-ului din Budapesta.
Din pacate, la noi Revolutia a durat doar cateva ore, apoi „tovarasii” s-a ocupat de „management”-ul ei in continuare…
am citit evenimentul zilei din aceasta seara…
http://www.expres.ro/article.php?artid=330921
Am un gust amar. Pacat. Nu ma gandeam ca si „15 noiembrie” poate fi transformat intr-un eveniment electoral…
Trebuie sa ai curaj! Si nici un Dumnezeu, exact ca romanul care a violat o americanca, pe scarile unei biserici!
Au avut-o Becalii, Basescu, Nicolae Vlad Popa, Stolojan ? Pun pariu ca, in afara de brasoveanul N.V.Popa, niciunul dintre acestia nici macar nu stie ce s-a intamplat in urma cu 20 de ani, in 15 Noiembrie? Pun pariu ca habar nu au daca au supravietuit toti brasovenii care au fost torturati de Securitate. Cati? Si daca au murit, cand? Si in ce conditii?
Le poate spune cineva, va rog…Macar atat!!!
si de ce oare nu putem si acum sa fim iarasi verticali, asa cum au fost novembristii din 87 sau decembristii din 89????
nu mai putem sa dam deoparte mazga asta inecacioasa care ne duce spre un viitor din ce in ce mai „luminos” cu luminitza tunelului din ce in ce mai departe!?!?!?!
citind amintirea ta, imi aduc si eu aminte de diversele atitudini subversive …. of Doamne!
se pare ca se uita ce am trait… si nu mai avem coloana vertebrala si nici fortza de a ne spune punctele de vedere…
acceptam tacit zgura…
z’gura lor de nevertebrate!!!
desi aveam doar 6 ani amintirile sunt dureroase, imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri sosirea tatalui meu acasa dupa 2-3 luni spunandu-ne ca vom pleca din Brasov pt a incerca sa traim iar linistiti si poate nesupravegheati, acum de te uiti la tv in luna respectiva doar se vorbeste de semnificatia numelui strazii, semnificatie pe care ft putine persoane o mai stiu iar cei ce stiu cate ceva spun: „un miting parca sau ceva asemanator”
Oana,
Unde locuiti acum? V-ati intors in Brasov? Stiu ca majoritatea „novembristilor” s-au intors. Ce fac parintii tai? A fost greu pentru voi, nu?
ne-am reintors in brasov in aprilie 1990, momentan amandoi parintii sunt pensionati de boala, tata sufera de artroza si ceva probleme cu inima iar mama este cardiaca, a avut un infarct in urma cu 3 ani. la amintirile despre perioada si momentele prin care am trecut ochii mi se umplu si acum de lacrimi
[…] Astăzi s-au împlinit 20 de ani de la momentul în care muncitorii de la uzina “Steagul Roşu” au ieşit în stradă si au strigat “Jos Ceauşescu!”. Sute de oameni au fost arestaţi şi anchetaţi, iar zeci de muncitori au fost deportaţi sau au rămas fără locuri de muncă. Revolta spontană de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, a fost repetiţia generală a evenimentelor din decembrie 1989. Un miting care a adunat peste opt mii de manifestanţi, care au strigat lozinci anticomuniste. Trupele USLA au fost neiertătoare, atacând cu gaze lacrimogene şi tunuri cu apă. După revoltă au urmat sute de arestări şi torturi inimaginabile. Un moment care nu trebuie uitat. E bine să readucem în conştiinţa publică un moment important al istoriei, care nu trebuie lăsat în uitare. La fel cum nu trebuie uitaţi nici cei care au ordonat arestările şi torturile de atunci…Vă recomand să citiţi un material interesant despre momentul 15 noiembrie 1987, văzut prin ochii unui copil, acum jurnalist. […]
[…] https://cameliacsiki.wordpress.com/2007/11/15/15-noiembrie-1987/ […]