Ambasadorul japonez şi cutremurul din 77

povestea mai jos….şi-acum japoneza şi …camelia 🙂 

Azi, la o conferinţă destul de tehnică a lui Laszlo Borbely, ministrul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor,  ambasadorul Japoniei la Bucureşti m-a impresionat teribil. Într-o limbă română, aproape perfectă, a povestit ce îşi aminteşte despre cutremurul din 77. Era în Bucureşti. Povestea lui a venit atât de surprinzător încât toată sala a amuţit şi a ascultat înmărmurită…

Ambasadorului i-au dat puţin şi lacrimile…Harul său de a povesti (faptul că vorbea română, am auzit că şi maghiară şi engleză) m-a impresionat.

Cred că şi colegul meu , operatorul, a fost impresionat peste măsură, pentru că începuse să-i tremure camera foarte tare. Exact pe bucata în care japonezul meu era cel mai emoţionat. Iar când a dat să plângă japonezul, camera colegului meu a tremurat aşa de tare încât nu am putut să mai folosesc imaginea … 🙂

Pe sincron am fost nevoită să ilustrez…deşi nu ar fi fost cazul.

Când am ajuns în redacţie şi am văzut, m-am enervat. M-am gândit cum se duce naibii totul dintr-o greşeală sau din nepriceperea colegului meu…

Dar totuşi, vorbim despre un director de imagine, care ţine să îţi amintească acest lucru…Nu i-a fost rău, a filmat în condiţii mai mult decât decente, nu e bolnav, e sănătos şi bine plătit! Şi nu e o întâmplare, ci un obicei în cazul lui. Nu o spun doar eu.

I-am spus producătorului că emoţia de care i-am vorbit eu, nu e chiar atât de bine surprinsă pe cât am crezut, înainte să văd imaginile…O colegă, pusă pe glume, mi-a spus că nu înţeleg eu nimic, că operatorul, pardon – directorul de imagine, a filmat „cu efecte”. 🙂 : „A tremurat camera intenţionat, ca să pară cutremur „…Am zâmbit toţi…

M-am gândit că nu e frumos să „îţi dai colegii în gât” şi mi-am văzut de treabă…

Dar totuşi…nu e corect! Colegul meu, director de imagine, trebuie să ştie, să nu aibă impresia că e talentat şi că materialul lui filmat a fost beton. Aşadar, am sunat în biroul lui şi, fără să-l pun într-o situaţie penibilă faţă de ceilalţi, l-am chemat să vadă cum a filmat şi să îmi spună dacă îi place…L-am aşteptat vreo zece minute în camera de vizionare. N-a venit. Am înţeles că nu va veni şi mi-am văzut de treabă…

Mai târziu, după ce am montat ştirea, timp în care editorii de montaj l-au înjurat în absenţă pentru că a stricat imaginea şi ei s-au chinuit să o recupereze, ieşind pe coridor dau nas în nas cu el… Ştia că mi-a stricat cele ma bune cadre de pe sincronul japonezului ..Răspunsul lui însă a fost impertinent…

” De aia s-au inventat, dragă, „muştele”! Pune, mă, şi tu o muscă, eu să te învăţ să montezi!”

M-am simţit şi eu abonat al TVR şi m-am încălzit brusc în faţa suficienţei colegului meu! Îmi venea să îl iau la bătaie!

 Eu îi explicam despre fineţuri gen emoţia materialului, lucruri mult prea mari pentru el pentru că directorul de imagine îmi tot dădea în sus şi-n jos cu „musca” ( pentru cei care nu ştiu, „musca” este efectul acela de imagine ruptă şi apoi lipită de următorul cadru, printr-un flash alb -de regulă- sau negru), uneori mai puţin sesizabilă, dar un efect demodat, dacă e să-l comparăm cu alte efecte salvatoare de care dispun azi televiziunile. iar eu îl găsesc chiar supărător ).

Răspunsul impertinent al colegului meu m-a deranjat. Nu l-am luat personal, dar mi-am adus aminte de frustrările altor colegilor de-ai mei , cameramani talentaţi, care nu sunt directori de imagine şi , evident, sunt încadraţi pe un salariu mult mai mic. În redacţie, e „bătaie” pe oamenii talentanţi sau pe cei care te mai ajută cu o idee. Aşadar, ei sunt cei care muncesc cel mai mult…dar au şi salariile mai mici.

Nu vreau „răzbunare”, dar nu înţeleg de ce şefii ţin directoraşii din ăştia de imagine, pe care îi ocolesc toţi reporterii. Ba mai mult… pe salarii frumoase şi nici măcar nu le atrag atenţia. Ajung să cred, că acestor oameni le merge cel mai bine. Muncesc puţin, execrabil, nu au nici un stres şi iau bani frumoşi …Oare de ce e important să ai un asemenea director pe lângă o redacţie?

De azi îi dau şi eu liber…îl voi refuza la fiecare filmare. Mi-a mai „fuşerit” nişte ştiri, dar n-am crezut că dă rateuri şi pe sincroane . Azi mi-am zis că merită o şansă.  Un editor de montaj- mai în vârstă şi mai înţelept- m-a învăţat cum să-l refuz la filmare pe colegul meu.

…Voi spune că eu nu pot lucra cu un operator „emotiv”, care atunci când interlocutorului nostru îi dă o lacrimă, începe să tremure cu tot cu trepied şi cameră… 🙂

Sunt o nenorocită? Credeţi-ma, nu!

Vezi, aici, ştirea…cu o greşeală vizibilă, cea mai gravă ilustrată

http://www.tvr.ro/articol.php?id=31851&c=68

Anunțuri
Published in: on Martie 4, 2008 at 8:16 pm  Comments (9)  

The URI to TrackBack this entry is: https://cameliacsiki.wordpress.com/2008/03/04/ambasadorul-japonez-si-cutremurul-din-77/trackback/

RSS feed for comments on this post.

9 comentariiLasă un comentariu

  1. Cami tu chiar lucrezi la TVR?!?!
    deci nu mi-am putut imagina ca la TVR exista si astfel de oameni, ce dracu il manca pe ala tocmai in acel moment sa miste camera? vroia sa stranga planul, sa prinda lacrima in cadere?!?!
    Faza e ca am vazut materialul pe post intamplator si eu (editor imagine) m-am intrebat de ce naiba ii tremura asa chiar in acest moment de maxima traire, el nu auzea ce zice japonezul, ca macar atunci sa stea cuminte cu camera? slab operator…
    PS: nu ai fost nenoricita, eu as fi facut la fel, isi merita pedeapsa astfel de oameni culcati pe-o ureche.

  2. Camelia, iti admir taria de a putea spune lucrurilor pe nume.Sa speram ca numarul colegilor profesionisti care vor subscrie, sa fie tot mai mare.Daca acest fenomen nedorit risca sa afecteze din ce in ce mai multe stiri, distorsionandu-le magia, cred ca ai procedat corect.Tu esti initiatoarea…. dar sa auzim de bine 🙂

    Corina

  3. din pacate magia a fost afectata. momentul cel mai emotionant, in care ambasadorul dadea sa planga,l-am taiat! nu am putut sa-l folosesc si am lipit urmatorul cadru, cand el si-a revenit.

    nu stiu daca e bine ce fac…azi cineva cu raspundere a spus ca o colega „e mai maleabila” decat mine, intr-o comparatie profesionala. asta-i un semn ca „taria mea de a spune lucrurilor pe nume” incepe sa-mi dea de furca. dar asa sunt eu.

    mama, care ma cunoaste cel mai bine, spune asa:
    ” cami a fost de mica cel mai dificil copil al nostru. nu spunea ce vroia. niciodata nu am stiut prea mult ce coace-n capsorul ei. mereu spunea ca ii este bine. insa cand se plangea sau plangea, stiam ca e ceva serios, ca ceva s-a intamplat”

    si are dreptate! 🙂

  4. In randurile de mai sus ma recunosc pe mine, eu ii spun „inadaptare” 🙂
    Intr-o societate anomica e lesne de inteles de ce simti ca nu-ti gasesti locul.
    Actioneaza asa cu simti,fara regrete,pana la capat si te vei simti mai usurata, decat daca ai lasa sa treneze aceasta situatie.
    Nu gasesc ca esti inflexibila, ai doar alte principii despre lume si viata si nu te prea sincronizezi…
    Curaj „cineva acolo Sus teiubeste” !

  5. munca in echipa are si efecte bizare, dar mie mi-a placut chiar si cu „tremuriciul” respectiv. am nimerit materialul exact in momentul sincronului si primul lucru pe care l-am gandit a fost „ce face ala, plange?”
    apoi am sesizat ca omul vorbeste despre cutremur intr-o romana mai corecta decat multi compatrioti, te-am auzit si pe tine si am devenit atent de-a binelea. la final, am avut un nod in gat.

    in concluzie: felicitari 🙂

  6. Şi mie îmi tremură mâna fără nici un fel de emoţie, fără nici o provocare. Dacă a tremurat atât pe trepied, asta e o problemă. Nu cred că a avut de a face cu emoţia, pur si simplu a fost un accident, a lovit ceva.

  7. uite, nu sunt inadaptata. ma simt foarte bine unde sunt si chiar asa cum sunt, critica. si colegii ma plac si cameramanii care isi vad de treaba. le multumesc, ii apreciez, ii laud la sefi, fac tot ce imi sta in putinta sa-i fac sa se simta bine. nu sunt mojica. a lovit camera, evident. a fost un accident, doar ca mereu are cate-un accident. primul accident de la aceasta filmare a fost cel cand borbely a salutat in japoneza. toti operatorii de la alte televiziuni l-au prins. al meu se uita, pur si simplu si zambea. m-am apropiat de el si l-am intrebat…”ai prins asta?” Cand mi-a raspuns negativ, mi-am dat seama ca avem o problema si am stat langa el, ca sa ii spun pas cu pas ce sa fac…dar unde e contributia lui atunci la munca in echipa? acum apreciaza tu cum vrei…

  8. Din ceea ce ai descris in primul mesaj, reiese destul de clar ca i s-a acordat in suficiente cazuri prezumtia de nevinovatie.
    O data e intamplarea, a doua oara accidentul , a treia oara oboseala, a patra oara neatentia, a cincea oara nu stiu…inventati si voi o alta scuza 😀
    E colegul nostru, dar stiti cum e….
    Il scuzam din fair play .Trebuie sa traiasca si el.
    Cum ramane cu calitatea imaginii.E greu de ales, stiu…..


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: