…de pe youtube
Pentru prietena mea, Carmen Bălescu…
În urmă cu mulți ani auzisem că există o femeie pe care o cheama Libertatea, născută în închisorile comuniste, care are o poveste tulburătoare. Mi-am dorit să o găsesc, să scriu povestea ei, pe atunci încă lucram în presa scrisă. Ani la rând am întrebat în dreapta și în stânga…nimic. Nimeni nu putea să mă ajute să dau de ea…
După câțiva ani, am chemat-o la un eveniment important din viața mea pe prietena mea, Carmen Bălescu. Ea s-a mutat cu mult înaintea mea în București, am ținut legătura, dar ne vorbeam și ne întâlneam destul de rar așa că nu discutam despre proiecte jurnalistice…De data asta din vorbă în vorbă, Carmen mi-a spus că pe soacra ei o cheamă Libertatea! Nu mi-a venit să cred ce mică e lumea! Mi s-a părut senzațional! Așa am reușit să o găsesc pe Libertatea!
Mai apoi am aflat că pe mama femeii pe care o căutam eu o filmase , prin anii 90, d-na Lucia Hossu Longin. Iată ce poveste a ieșit…
Cu drag…pentru tine Carmen… 🙂
Despre …nimic în mod special :)
ușor, ușor mă pregătesc de întoarcere la serviciu…mai am mai puțin de o lună…
un coleg mă întreba zilele trecute dacă o să fac tot reportaje despre Regina Maria :))))… ( pentru cei care nu știu, asta a fost așa o mică înțepătură a colegului meu, că doar am făcut și alte reportaje.
Dar, da! Recunosc că mă fascinează Regina Maria!
Câte se mai pot spune despre ea…:))))
Și ca să rămân tot în lumea mea, fără să mă las atinsă ( încă ) de evenimente zilnice, politichie, arestări și eliberări spectaculoase, mi-am reamintit că am găsit câteva reportaje de-ale mele pe youtube.
Iată o parte dintre ele, acestea sunt din 2007:
Haideți, să ne relaxăm…Sunt povești. Luați și popcorn!
Despre femeia de serviciu…
Astăzi o să vă povestesc despre principiile femeii de serviciu de la primul ziar la care am lucrat. 🙂
…Intrasem de mai bine de trei ani în presă. Lucram la cotidianul „Bună Ziua Brașov”, la vremea respectivă cel mai bun și mai ales cel mai independent cotidian brașovean ( dar eram și corespondentul local al „Evenimentului Zilei” ).
Mare parte dintre angajații ziarului scrisesem anchete sau măcar o știre despre un important om de afaceri devenit mai apoi patron al FC Brașov. Evident că dezvăluirile îl supărau pe acesta. Ancheta scrisă de colega noastră, Raluca F. l-a enervat însă la culme pe afacerist, care a cumpărat ziarul peste noapte. Nu avea nevoie de el… Voia doar să o lase pe Raluca fără job. Nu a avut însă această satisfacție, fata fusese angajată la ProTV București, peste noapte oarecum, după ce s-a întâlnit absolut întâmplător cu Sârbu, căruia îi plăcuse mult „tupeul ei jurnalistic”…
Primele zile în redacție sub noua conducere au fost absolut haotice. Noul patron nu a venit la ziar, dar ne spiona prin intermediul secretarei, ne-a introdus condica, ne trimitea vorbă prin intermediari ce avem și ce nu avem voie să scriem etc. etc. Nimeni nu îl asculta, fiecare dintre noi își vedea de treabă ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
În cele din urmă, a făcut o ședință…Noul patron și-a luat un scaun și s-a așezat la masa mare din hala reporterilor. Noi stăteam în jurul lui. Ne-a comunicat că are lista angajaților și că ne va striga pe fiecare urmând ca noi să ne ridicăm și să spunem dacă am scris ceva vreodată despre el și ce anume 🙂
…Primii colegi s-au ridicat timid, și-au spus numele și ce scriseseră…
Fiecare dintre noi știa ce anchetase celălalt, știam cât muncise pentru informațiile pe care le-a publicat și mai ales la ce presiuni fusese supus să nu le publice…Eram reporteri de investigații, reporteri de social, reporteri de economic, reporteri din domeniul sportului…Fiecare vorbea cu mândrie și fără pic de teamă despre ce scrisese. După primele trei jurnaliste, izbucneam în râs toată redacția de fiecare dată când un alt coleg, despre care știam că făcuse vreo dezvăluire, se ridica în picioare și spunea:” Mă numesc … am scris despre afacerile dumneavoastră din construcții sau despre..”
…Nu știu dacă vă imaginați scena, devenise deja totul spectacol.
Într-un mod ciudat, eram toți relaxați…în fine…cred că al cincilea sau al șaselea jurnalist ridicat în picioare a fost redactorul șef. Ea scrisese cel mai mult, ani la rând a făcut dezvăluiri despre personajul în cauză. Cu demnitate, calm și simplitate – și-a spus numele, a înșirat anchetele și apoi a adăugat „Și-acum îmi dau demisia!”. S-a făcut liniște, după care am început să aplaudăm. Exemplul ei a fost luat de noi toți ceilalți de fiecare dată, când ridicați în picioare înșiram ce scrisesem. Nu mai râdeam nici unul dintre noi, ci le înșiram cu mândrie. La final, adăugam: „Îmi dau demisia”
…După reporteri s-a trecut la editori, culegători și alți angajați.
Majoritatea demisiona din solidaritate. Cea mai simpatică a fost femeia de serviciu. Și-a spus numele și a adăugat demisia cu mândrie! Am izbucnit în râs cu toții, patronul abia își stăpânea furia…Demisionasem în bloc aproape toată redacția, cu tot cu femeia de serviciu! :)))
Nu știu ce face astăzi femeia de serviciu, dar știu că astăzi puțini jurnaliști mai au principiile ei. Mi-e dor de vremurile acelea…
notă: nu am folosit numele foștilor colegi pentru că nu mi-am cerut permisiunea, iar al patronului nici atât pentru că de-a lungul anilor am mai scris despre el și mereu mi-a reproșat că aș avea ceva personal cu el, ceea ce nu este adevărat. oricum, în această povestioară femeia noastră de serviciu este muuuult mai importantă!
Camelia Csiki - Jurnal de jurnalist 