Din nou despre „case care plâng”

Una dintre campaniile mele de suflet de la TVR a fost “Case care plâng”. A început de la un simplu e-mail trimis de câţiva studenţi de la Arhitectură, care au născut acest proiect. Mi-aduc aminte că nu am răspuns imediat, fiind ocupată, dar nu am şters mailul cu gândul că voi încerca să fac un reportaj, cândva, când rămân în pană de subiecte. Iar când am răspuns şi i-am cunoscut şi am aflat ce poveşti grozave au, mi-a părut rău că nu i-am căutat mai repede. Studenţii îşi petreceau timpul liber numărând casele de patrimoniu, din Bucureşti, lăsate să cadă . Făceau fotografii, încercau să afle cine este proprietarul lor, de ce le distrugeau şi “scormoneau” prin biblioteci ca să le afle istorioarele. Totul pe banii şi timpul lor…Apoi expuneau în staţiile de metrou, muzee, cafenele sau oriunde puteau pătrunde aceste fotografii şi spuneau poveştile caselor. Presa nu prea i-a băgat în seamă. În urmă cu trei-patru ani nu prea se făceau reportaje legate de casele de patrimoniu lăsate în paragină. Nu am văzut nici prin ziare, nici pe la ştirile de la tv-uri. De fapt, mint. Singurul care avea o campanie similară celei începute de noi la Tvr, a fost Andrei Pipidi, in “Dilema Veche”. Una dintre şefele mele de atunci mi-a sugerat să-l şi intervievez. Aşa am aflat de la Andrei Pipidi alte câteva poveşti fenomenale ale câtorva dintre casele despre care am vorbit şi noi în timpul campaniei.

Când am început să filmăm, am reuşit să văd zidurile acelea cu alţi ochi. Unele case chiar păreau să plângă… Aşa am reuşit să aflu lucruri noi şi interesante despre istoria Bucureştiului şi chiar să încep să-l îndrăgesc, mai ales pentru ce a fost. Campania mea şi efortul studenţiilor a dat roade, oamenii care au văzut reportajele la TV au început să sune să ne dea şi alte exemple, iar câteva case (destul de puţine- e adevărat) au fost salvate, am reuşit să împiedicăm demolarea lor, în ultimul moment, sigur şi cu ajutorul Ministerului Culturii. Însă multe dintre avizele de demolare discutabile erau eliberate chiar de Direcţia de Patrimoniu, condusă de Damian Ştefan, care a refuzat să apară vreodată la TV.

Astăzi situaţia s-a mai schimbat. Există multe asociaţii care apară valorile arhitecturale ale Bucureştiului şi nu numai. Ba chiar observ că şi alte televiziuni au început să fie preocupate de subiecte de acest gen şi chiar mă bucur. Cu toate astea încă mai sunt case vechi valoroase doborâte la pământ pentru a fi înlocuite de clădiri înalte de sticlă, fără personalitate sau de te mai miri ce.

Inginerul Dan GHELASE, preşedintele ARTRAD, este şi el unul dintre cei mai mari susţinători ai acestui demers. Zilele trecute mi-a scris un mail cu rugămintea să facem ceva. Cum încă nu am început serviciul nu pot verifica veridicitatea celor afirmate de el, însă am lucrat cu Asociatia ARTRAD în timpul campaniei şi doamnul Ghelase mi-a confirmat credibilitatea sa în nenumărate rânduri. Această asociaţie protestează “cerând stoparea de urgenţă a lucrărilor abuzive şi distrugerilor la Ansamblul Medieval Curţile Ienachiţă Văcărescu, din Calea Victoriei nr.9 / Str.Ilfov nr.5, Sector 3 Bucuresti” .
Ansamblul a fost reclasat de Ministerul Culturii la categoria A de importanta prin avizul nr.162/E/08.05.2004.
Domunul Ghelase susţine că proprietarul, Loteria Romană, a fost înştiinţat asupra interdicţiei de continuare a lucrărilor, existand chiar o hotărâre judecatorească recentă în acest sens. Cu toate acestea, acolo s-ar desfăşura lucrări ample nesemnalizate conform legii, iar ultimul etaj a fost demolat.
Preşedintele Asociaţiei a anunţat Poliţia si Ministerul Culturii, dar cere şi ajutorul jurnaliştilor interesanţi să investigeze subiectul.
Domnul Ghelase poate fi contactat la următoarea adresă de e-mail.

dan@ghelase.com

V-am scris toate acestea ca să înţelegeţi că de la simplu caz de acest gen poţi să ajungi să faci zeci de reportaje sau anchete foarte interesante. Campania TVR s-a întins vreo doi-trei ani şi poate ar mai fi continuat, dacă nu aş fi intrat în concediul de maternitate.

Haideţi, poate facem ceva constructiv 🙂

Published in: on Martie 26, 2010 at 10:58 am  Lasă un comentariu  

Omul Mile…

De ieri de la prânz de când am auzit ştirea la tv că Mile Cărpenişan a murit, tot aştept ca cineva să revină cu o erată, să spună că nu este adevărat. Cred că toţi cei care au apucat să-l cunoască măcar puţin trăiesc acest sentiment. Am impresia că în curând Mile va intra într-o nouă transmisie în direct, cu microfonul galben în mână, şi o să ne spună zâmbind că e aici, că nu s-a întâmplat nimic grav.

Mile Cărpenişan a avut un merit mare, ştia să fie om, şi ştia să îţi arate acest lucru. Nu pot spune că am fost prieteni şi totusi regret ca şi cum am pierdut cel mai bun prieten.

I-am văzut adevărata faţă după ce am plecat de la Antena 1. Eram de scurtă vreme la TVR şi urma să plec în Serbia şi Kosovo, oarecum pe cont propriu, nu în obişnuitele deplasări ale jurnaliştilor cu armata. Mă documentasem, îmi făcusem planuri ce reportaje urma să fac, dar mă tot gândeam să îl sun şi pe Mile să îi cer câteva sfaturi, el fiind considerat expert în zonă. Aveam însă o oarecare reţinere pentru că nu mai eram colegi de trust. Până la urmă l-am sunat. Mile a fost nu doar prietenos, s-a purtat ca şi cum ar fi fost fratele meu mai mare. Mi-a dat nu doar sfaturi, ci mi-a vorbit şi de alte subiecte care se puteau face şi pe care el nu apucase să le facă. Mai mult decât atât mi-a recomandat să mă cazez la un alt hotel decât cel la care îmi făcusem rezervarea, hotelul unui sârb de naţionalitate română -Nelu ( unde a stat şi el şi mulţi jurnalişti români trimişi acolo de Mile). Am fost trataţi super. Mi-a mai atras atenţia să ne cazăm doar în Serbia şi să avem grijă să ieşim din Kosovo înainte de lăsarea întunericului, pentru că altfel riscam să fim atacaţi, având maşină cu număr de România şi inscripţionată cu sigla TVR ( era imediat după incidentul în care au fost ucişi doi albanezi , într-o manifestaţie, din cauza gloanţelor de cauciuc trase de jandarmii români din trupele ONU de menţinerea păcii). Pe parcursul deplasării mele, am mai vorbit cu Mile la telefon, era mereu vesel, deschis şi simţeam că se bucură că poate fi de ajutor.

De aceea nu mă mir că Mile a murit încercând să salveze un om, pentru că eu cred că el ajuta mereu pe cineva şi o făcea firesc , fără să ceară nimic în schimb. Îţi mulţumesc încă o dată Mile. Să-ţi fie bine în deplasarea în care ai plecat.

Dumnezeu să te odihnească în pace!

Published in: on Martie 23, 2010 at 5:40 pm  Lasă un comentariu  

Dragi prieteni si colegi din presa,

Va scriu intr-un demers umanitar.

Colegul nostru, Niculae Ionescu (37 de ani), grafician la revista Reader’s Digest, tatal unui copil de 16 ani, a fost diagnosticat luna trecuta cu leucemie acuta mieloblastica. De atunci, Nic, cum ii zic prietenii, zace pe patul de spital la Matei Bals, sub un tratament citostatic agresiv. Are nevoie de o interventie in strainatate, respectiv un transplant medular, ale carei costuri se ridica la la 120.000 – 150.000 de euro, aceasta fiind singura optiune pentru stabilizarea tratamentului chimioterapeutic deja inceput. Pentru a strange aceasta suma, colegii si prietenii sai au declansat o ampla campanie umanitara.
Rugamintea noastra catre voi este daca puteti distribui mesajul sau, pur si simplu, linkul catre blogul lui in retelele voastre profesionale sau de prieteni, astfel incat cine vrea sa-l ajute, sa o poata face prin intermediul conturilor bancare disponibile sau, mai simplu, prin cele doua linii de teledon puse la dispozitie de Romtelecom.

Aici este toata povestea lui, dar si a noastra, a prietenilor care incearca sa-l ajute: http://niculae-ionescu.blogspot.com

Firmele pot face si sponsorizari in scop umanitar, deductibile din impozitul pe profit.

Se poate dona telefonic la: 0900.900.572 (pentru 2 euro) si 0900.900.570 (pentru 5 euro), numerele fiind apelabile DOAR din reteaua Romtelecom.

Va multumesc,

Catalin Ionita, Editor
Reader’s Digest Romania

Published in: on Martie 12, 2010 at 5:15 pm  Lasă un comentariu  

La mulţi ani!

M-am întors la bloguţul meu, sărăcuţul. L-am neglijat un an. Atât am lipsit…şi ce an plin! 

M-am întors mămică…Mămica unui băieţel superb care ieri a împlinit 11 luni. Toma, căci despre el vorbim, a  început de două săptamâni să meargă singur-singurel. E tare haios, încă îşi ţine mănuţele ridicate pentru echilibru, dar chiar şi aşa se încăpăţânează să alerge …dându-ne emoţii că va cădea aproape de fiecare dată. 

Azi, când abia pot spune că înţeleg semnificaţia cuvântului “Mamă”, când îl aud deseori rostit de micuţul meu, pot spune din toată inima că o femeie nu este cu adevarat împlinită dacă nu este şi mamă. Aşadar să trăiţi mămicilor ! 

La mulţi ani!

Published in: on Martie 8, 2010 at 2:58 pm  Comments (4)